Merg prin localitate cu mașina personală. Esteun început de primăvară friguros. Am cu minecâteva cutii cu alimente pentru persoane care nu auposibilități financiare. Nu am găsit pe cine trebuia și va trebui să merg la o rudă de-a ei să-i duc alimentele. Îmi mai rămânea o cutie și mă gândeam la o altă familie căruia s-o dau.

Întorc mașina și merg spre adresa indicată.Aproape de strada principală întâlnesc o femeie învârstă care ducea o găletușă cu flori de primăvarăși un scaun mic. Mergea cu vântul în față, mai-mai,ziceai că o dă jos. Era îmbrăcată cu o haină lungă,iar capul îl avea acoperit cu o broboadă. Abiadistingeai chipul plin de riduri, fața neîngrijită,tristă, crispată de frig. Chiar și florile pe care le mai avea, parcă tremurau de frig.

M-am gândit că n-ar fi bine să opresc pentru cănu ne cunoaștem, cine știe ce-o să zică. M-am surprins singur că piciorul stâng apasă pe pedala de ambreiaj, piciorul drept apasă pe frână, mânadreaptă scoate din viteză, iar mâna stângă dăcomanda deschiderii geamului.

– Bună ziua mamaie, locuiți departe de aici?

Se întoarce surprinsă de întrebare și, cu glasulstins și trist, spune:

– Aici, la prima stradă pe stânga.

– Vreau să vă dau ceva alimente cu ocaziasărbătorilor, primiți?

– Da.

– Haideți să vă duc cu mași

– Nu, merg pe jos este aproape, vino după mine!

Normal să nu se încreadă în mine, mă vedea pentru prima dată. Am apărut și eu și… Am întors mașina și am urmat-o la micădistanță. Nu mă simțeam de loc confortabil ca eu sămerg cu mașina în urma unei persoane în vârstă caremai duce și ceva greutate. Nici măcar florile șiscăunelul n-a vrut să la pună în mașină. Cu răbdare,am ajuns la destinație. Ar fi dorit să ia cutia cualimente de la intrarea în curte, dar era prea grea,așa că mi-a dat voie și am dus-o eu până la intrareaîn casă.

Am întrebat dacă are vreun venit, mi-a spus cănu. Mai vinde flori din grădină. Acum pe vântu’ ăsta nu prea a făcut vânzare.

– Din ce trăiți?

– Mai mult rabd… a început de la magazinul de la șosea să îmi mai dea câte o pâine în fiecare zi.

– Ce vârstă aveți?

– 94.

– Pot să vă mai vizitez?

– Da, da, dacă nu sunt acasă lăsați cutia aici pemasă afară.

– Aveți lemne pentru iarnă?

– Nu am, dar este de abia primăvară, mai e pânăatunci.

– Ne mai vedem. Multă sănătate!

Mi-a răspuns cu un semn făcut din mână. Era tare obosită. Recunoscătoare, mi-a dăruit un buchet cu floridin cele pe care nu le vânduse. Ar fi dorit să mi ledea toate, dar nu le-am luat eu. Poate mai vinde din ele mâine.

Poveste din Eroii din Linia a Treia  autor Mihai Dumbravă